Când te gândești la roboți umanoizi care se mișcă și colaborează cu oameni, imaginea tipică vine din filme: pași siguri, mișcări fluide, interacțiuni naturale. În realitate, însă, faptele tehnice și reglementările arată altfel, iar această poveste pornește dintr-o întâmplare personală: Rob Brooks era la doar câțiva pași de un robot Digit de la Agility Robotics când acesta s-a prăbușit, iar de atunci refuză să se mai apropie de roboți umanoizi în mișcare. Reacția lui scoate în evidență o problemă mai amplă: aproape niciodată nu vedem oameni aproape de roboți în materialele promoționale, iar când apar, sunt separați de mobilier sau robotul abia se mișcă.
Pericolul imediat nu se reduce la faptul că un robot poate cădea. Pentru ca umanoizii să fie integrați în spitale sau pe linii de producție, ei trebuie să obțină certificări care să le permită să funcționeze în aceleași spații cu oamenii. Modul actual de deplasare face aproape imposibilă obținerea acestor aprobări conform standardelor de siguranță din multe țări. Pe scurt, dacă un robot mai nepotrivit poate provoca răni, regulamentele nu permit pur și simplu ca acesta să lucreze printre oameni.
Brooks pariază pe o schimbare de paradigmă în următorii 15 ani. Vor apărea multe dispozitive denumite „umanoide”, dar ele probabil nu vor mai arăta ca actualele mașinării bipede rigide. Cel mai probabil, multe vor avea roți în loc de picioare, vor avea un număr variabil de brațe și senzori foarte specializați, care nu vor semăna cu ochii umani. Camerele ar putea fi integrate în palme sau orientate în jos din zona mediană a corpului. Termenul „umanoid” se va muta către o definiție funcțională, așa cum „mașină zburătoare” a devenit, în multe discuții, un elicopter electric în miniatură, iar „vehicul autonom” desemnează adesea un vehicul supravegheat de la distanță.
Investițiile masive care astăzi împing roboții rigizi, dotați doar cu vedere, spre a învăța dexteritate ar putea dispărea, crede Brooks. În cercetare, progresele realiste vin din sisteme care combină vedere și atingere. Un exemplu este abordarea MIT, care utilizează o mănușă pentru a transmite senzații de la mâna umană la cea a robotului. Aceasta pare o direcție promițătoare, deoarece atingerea este esențială pentru dexteritatea umană; fără feedback tactil amplu, e greu să reproduci finețea mișcărilor pe care oamenii le consideră normale. Totuși, nici aceste soluții nu sunt încă mature la scară largă.
Regula practică a lui Brooks, „stai la trei metri distanță”, rămâne un avertisment venit din partea cuiva care a petrecut decenii construind astfel de mașini. Există un decalaj clar între reclamele în care roboții par cuminți și controlați și realitatea implementării: probleme fundamentale de fizică, senzori și siguranță încă nu sunt rezolvate. Asta înseamnă că, în următorii ani, e probabil să vedem roboți cu forme și capacități foarte diferite de imaginile promoționale, concepuți mai mult pentru a respecta cerințele practice și de reglementare decât pentru a semăna cu oameni.
MIT a demonstrat clar avantajele integrării senzoriale, iar firme precum Agility au arătat cât de rapid pot apărea situații neprevăzute când roboții încearcă să circule printre oameni. Bugete de miliarde alocate roboților umanoizi rigizi ar putea fi redirecționate către sisteme hibride, cu roți, brațe specializate și senzori tactili. În practică, asta implică modificări de design, ajustări ale protocoalelor de siguranță și un dialog mai larg între ingineri, reglementatori și utilizatori din sănătate și industrie.
Brooks vorbește despre o redefinire a termenului „umanoid”, iar realitatea tehnică pare să-i dea dreptate: nu e vorba doar despre aspectul exterior al unui robot, ci despre modul în care sunt gestionate riscurile și despre ce senzori și actuatori sunt necesari pentru a lucra aproape de oameni. Până când aceste probleme nu vor fi soluționate din punct de vedere fizic și legislativ, ideea roboților umanoizi care se plimbă liber prin spitale sau fabrici rămâne mai degrabă o promisiune decât o certitudine.
MIT, Agility Robotics, reguli precum cea a celor trei metri și sumele uriașe investite în tehnologiile actuale indică direcții posibile: fie o reinventare funcțională a humanoizilor, fie întârzieri și schimbări majore în alocările financiare. Ce se va întâmpla depinde de progresul în senzori tactili, de adaptarea standardelor de siguranță și de acceptarea publică.
Regula celor trei metri și exemplul Digit scot în evidență două teme centrale în dezbaterea despre roboți: siguranța fizică în interacțiunea om-robot și realismul așteptărilor comerciale. Detaliile practice, nume precum MIT și Agility Robotics și sumele mari investite arată că viitorul roboților umanoizi va fi modelat mai mult de constrângerile fizice și de reglementări decât de marketingul industriei. Ce părere aveți: preferați roboți care arată ca oameni sau roboți proiectați să fie pur și simplu mai eficienți și mai siguri?
Fii primul care comentează